Reviews - The Book of Illusions (2024)

An elegant book of Austerian (obviously) mystery and coincidence, penetrated by the ghostly aura of film, the ecstasy of encountering art, and the very real spectre of mortality. I read most of it the way Zimmer, in the book, encounters Mann's work, enraptured. In the last fifty pages or so, the book unfortunately starts to feel a bit clumsy, a bit hastily put-together, but the very end is as strong as the first two-thirds.

I'm not sure where I predict this will rank when Auster's complete oeuvre is studied and read by literary enthusiasts a few decades from now... It is closer in quality to his major works, which include, for me, The New York Trilogy, Invisible, and the film Smoke, than it is to the books that feel more minor, like Sunset Park and The Brooklyn Follies. But there's enough really great stuff here that it might actually deserve to be considered alongside some of his better works. I have yet to read all of Auster's published output, but he remains one of few living authors whose work I'm always in the mood for, and always ready to return to.

i honestly would not have loved this for the story but i read Auster mainly for the author who i adore. this one held true for that. i didnt love the story, tho some discriptions and scenes were real nice and even qoute worthy but i do not think the story and story telling is of such quality that id point it out in a review. i love to read many auster novels and rediscover is thriving theme of dualism and how to decipher it every time. it is at both comforting and interesting to me. i do think alot of the shorter auster novels have to be read in precisely that way (moon palace, book of illusions, music of chance) and i appreciate it for the simple fact of the genre of literary fiction. this isnt about a deep conncetion with the reader, not about lovable characters, this is part of austers artistic work in literature.

[ This review was originally posted on my blog: http://turnherintoliterature.tumblr.com/ ]

This is my first Paul Auster. And it will possibly be my last. In a word, this novel just felt pretentious to me, like artists and writers should be allowed to wallow in their own misery forever. I know something about pain and loss. I lost both my parents in a car accident when I was 18. But the way the main character wallos only served to annoy me. I get it, believe me, but it was just unbelievable because it was far too over the top.

Now that I’ve got that out of the way, this novel follows a college professor who has just lost his wife and two sons in a plane crash (he was also supposed to be onboard but couldn’t at the last minute). He wallows in grief and agony until one night, he stumbles upon an old silent film with a comedian, Hector Mann, who simply vanished into thin air. And thus, he feels ready to rejoin the world again, and to write a book about what happened to Hector.

A lot of the book is told in flashbacks of Hector Mann’s life, alongside the current-day quest to find out what happened to him. And unfortunately, I can’t say much more without ruining the premise of the novel.

The first and last third of the novel are a pleasant enough read, but the middle third drags on. I think if I were really into film, I would probably have enjoyed this book much more than I did.

Ik twijfel met grote twijfels over wat ik hier van vind. Beginnend bij wat mooi is: het levensverhaal van Hector is fu-cking geniaal. Dat middenstuk van het boek heb ik echt in een moordtempo verorberd. Ook de zeer, zeer vreemde sociale constructies op de parallelle-hollywood-ranch van Hector en Frieda zijn oneindig fascinerend, inclusief 2 soort-van oempaloempa's. Auster schrijft bovendien absoluut soepel en toegankelijk en snel.

Maaaaaarrrrrr. Voor mijn gevoel heeft Auster het begin van het boek veel te lang gemaakt (man man, wat een aanloop, al dat gedoe over het vertalen van die voor mij totaal onbekende Chateaubriand, zijn logische falen in zijn rouwperiode op sociale evenementen, wanneer begint dit boek?), sommige veel te kort (ik had veel meer over Hectors leven willen lezen, al was het maar over de bizarre periode waarin hij tegen betaling seks had voor het grote publiek, en dat stuk had ik ook liever in een vorm gelezen die echt meelevend was, in plaats van enkel samenvattend vanuit de derde persoon).

Daarnaast liep ik soms vast op de logica van gebeurtenissen. Waarom ging hoofdpersoon David Zimmer mee met Alma, als hij net met de dood bedreigd was? Waarom werd hij plotsklaps verliefd op haar? Hoe kon hij ooit zo oneindig naïef zijn om haar daar achter te laten, wetende in welke sektarische omgeving ze zat? En hoe kon Alma ooit zo dom zijn om haar boek open en bloot in haar huis te laten liggen, terwijl het volslagen logisch was dat deze ook vernietigd zou worden?

Plus: het einde, waarin David nog wat theorieën en hypotheses suggereert over hoe het écht zat, voelde alsof Auster nog wel wat ideeën had voor dit boek, maar geen zin had deze in het verhaal te verweven.

Ik had met liefde 5 sterren gegeven voor de autobiografie van Hector, maar vanwege bovenstaande worden er het dus 3.

[Review in Romanian]
Paul Auster îşi bazează Cartea Iluziilor pe o întrebare filozofică: dacă un om trăieşte o viaţă plină de însemnătate, însă pe care nimeni nu o cunoaşte, atunci am putea atesta asupra faptului ca acesta a trăit cu adevărat? Este o poveste mai apropiată de adevăr atunci când este văzută şi povestită ori se transformă într-o iluzie a percepţiei ascultătorului?

Punctul de vedere al personajului narator al Cărţii Iluziilor este însă unul pragmatic: “If I never saw the moon, then the moon was never there.” Poate acest lucru face din această carte una dintre cele mai realiste lucrări ale lui Auster. Personajele sunt palpabile datorită faptului ca sunt influenţate de propriul punct de vedere asupra lucrurilor şi, în mod paradoxal, pentru că sunt văzute undeva la limita dintre realitate şi iluzie.

Romanul se deschide cu o propoziţie cu dublu înţeles: “Everyone thought he was dead.” Aceasta se referă în primă instanţă la Hector Mann, actor şi regizor de filme mute, care a dispărut fără sens şi fără urma cândva în 1929 şi considerat a fi mort, însă pe măsură ce naraţiunea progresează, aceeaşi propoziţie devine valabilă şi pentru protagonistul Cărţii Iluziilor – David Zimmer. Viaţa lui Zimmer ca profesor universitar şi ca om ia sfârşit în clipa morţii tragice a familiei sale, soţia şi cei doi copii, într-un accident de avion. Rămas doar cu depresia şi cu gândul nehotărât de a-şi lua viaţa (dar fără a reuşi să îl pună vreodata în aplicare), David găseşte o urmă de viaţă într-un film mut, şi constată că un actor dintr-un film foarte vechi l-a făcut să râdă fără să-şi dea seama.

Astfel David găseşte un scop, o modalitate de a-şi ocupa gândurile cu filmele lui Hector Mann prin a scrie o carte despre cele 12 filme pe care le făcuse înaintea dispariţii sale din lume. În acest fel, Zimmer ajunge un expert în filmografia lui Mann, reuşind să lege în cartea sa simbolurile din filme cu experienţele personale din viaţa tânărului actor, însă fără a încerca să afle misterul dispariţiei sale.
Scrierea acestei cărţi îl ajută pe David să uite pentru moment tragedia suferită, iar odată cu publicarea ei, să revină treptat în lume, dedicându-se traducerii memoriilor lui Chateaubriand. Scriitorul francez dorise ca memoriile sale să fie publicate abia după moartea sa, însă situaţia financiară precară îl obligase să îşi vândă cartea pentru publicare. Simbolismul acestei alegeri pentru Zimmer începe să se contureze în momentul în care David primeşte o scrisoare din partea unei anume Frieda Spelling, care spune că este soţia lui Mann şi că Hector îşi doreşte foarte mult să îl cunoască.

Abia aici putem spune că începe povestea lui Hector, cea spusă prin ochii lui David, în timp ce acesta îşi dezvoltă propria poveste. Cartea trece printr-o serie întreagă de simboluri – de la tema iluziei sau cum percepem ceva ca realitate până la temele izolării şi a salvării de sine prin scris – o temă esenţială aici pentru că se implică direct şi indirect în vieţile a trei dintre personaje. Este un roman care trece prin diferite vieţi, morţi şi renaşteri, toate dominate de conceptul iniţial: acestea au avut loc cu adevărat dacă nu le-a văzut nimeni?

Apoi vine iluzia marelui ecran: toate imaginile unui film sunt iluzii care prezintă un adevăr, precum o fac şi cuvintele lui Auster. Vedem cum Hector prinde viaţă prin filmele sale în timp ce sunt văzute prin ochii lui David – ideile filmelor şi cum se raportează la viaţă acestuia din acel moment precum şi simbolurile puternice cu care sunt încărcate. Descrierile lui Auster trimit cititorul dincolo de o simplă analiză de film – te fac să îl vezi pe Hector Mann acolo sus pe marele ecran astfel încât ajungi să te întrebi dacă a fost la fel de real ca şi Charlie Chaplin, Cary Grant, Bogart sau Jimmy Stewart.

Cartea Iluziilor urmăreşte tiparul stilului austerian în care povestea în sine domină asupra mesajului, însă aici cititorul rămâne cu gândul la întrebările cu care autorul îşi creează romanul. Eu unul am rămas cu o dorinţă şi mai mare de a vedea un film cu unul dintre actorii menţionaţi anterior.

I’ve read a few Auster, although not since 2011 and some I’ve really enjoyed and some not quite so much.

To quote the Jerry Maguire film, this book had me at hello! Or at least from that opening line of Everyone thought he was dead. I was completely drawn in by the story, so much so that I didn’t want to rush it and read it pretty slowly for such a relatively small book. The story line was intriguing and like nothing I’ve read before, which actually does seem to be a theme with Auster. So why not full marks? It was a bit unbelievable at times, and a couple of scenes felt a little uncomfortable, and also what a sad story! Also I’m quite stingy with my full star marks

By using The StoryGraph, you agree to our use of cookies.
We use a small number of cookies to provide you with a great experience.

Find out more